Dacă nu mă înşel (îmi spune Omul-de-ocară), în fiecare din textele criticului meu, se manifestă specificul şi amprenta lui Kafka; ori, dacă eu nu mă înşel, cineva confundă planurile. Dacă Franz Kafka n-ar fi scris, acum voi n-aţi fi avut în faţă tabloul de referinţă al personajului cu care să mă comparaţi. De ce spunea Homer, că zeii urzeau nefericiri? Aha! Cineva, trebuia mai apoi, să le cânte. Hopa-şa! Omul-care-scrie, şi mă are pe mine în vizor, e omul care se scrie, pentru că, lumea descrisă de el, există numai pentru a fi inclusă într-o povestire ca asta. Nu ştiu ce părere o fi având cititorul meu despre această închipuire: autorul însă, se simte confortabil când mă înghesuie printre cuvintele sale pentru nu ştiu ce alte invenţii metafizice... „E greu să te aprob (i-ar fi spus autorul unui personaj tare complicat), dar să nu crezi că vreau să te condamn. Îmi dau seama că mari părţi din sufletul, multul sau puţinul suflet pe care-l ai, nu vor putea fi recuperate niciodată”. (Augustin Buzura: Feţele tăcerii, p.95). Mă tem (îmi şopteşte personajul meu) că autorul îmi vrea moartea. Moartea fizică, spirituală, metafizică...ce ştiu eu. Transmite-i te rog, autorului, că prea ar fi cusută cu aţă albă istoria asta. Tu spuneai (acum fiţi convinşi, omul-de-ocară mi se adresează doar mie, criticului său), că, în „Bătrînul şi marea”, bătrânul visa fericit cu faţa spre briza serii şi aştepta să vadă dacă vor mai veni şi alţi lei... Fă-l te rog, să se oprească o clipă şi la visul meu, chiar dacă peştele care sărise purtând cu sine moartea, „părea că pluteşte în văzduh, deasupra bătrânului din barcă”. Nu pot! Nu am cum! i-am spus: „în cer, acolo, cineva întoarce zilnic noimele pe care tot încerc să le descifrez. Tu faci parte dintr-o lume din care eu am plecat o data cu Pip, eroul meu din „Marile speranţe”, pentru că-l văzusem şi eu pe omul învins” zbătându-se şi luptându-se cu toată lumea din jur, ca o fiară sălbatecă. A fost o mare fericire pentru mine (i-am mai spus), atunci când m-am trezit. Tu însă nu te vei trezi niciodată. Eu, pot doar să fac, ca flacăra lumânărilor să ardă până la capăt, iar vântul şi ploaia venite în bezna de afară să ţi se pară învăluite în gânduri ca într-o negură îndepărtată”. – Ce de cărţi veţi mai scrie despre mine! l-am auzit. Şi sta îngândurat: „sunt mort sau nu!.... nu-şi spune gândul în întregime. El/ nu mai are pe nimeni, nici măcar nu mai e stăpân pe/ propriul corp/ omenesc legat spre chinuire...”. (LIS: din vol. La plecare, 2003).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu