36 (1) Vagabondul din Baltimore

Numit de unii „vagabondul din Baltimore”, sau: amantul frenetic al visului, E. A. Poe rămâne pentru generaţii întregi, poetul care a scris „Corbul” şi ne-a redat povestea frumoasei „Annabel Lee”, la care, eu, mai adaug acel „Eldorado” spre care tindem şi năzuim cu toţii. Acest „înger căzut care îşi amintea Raiul” – după Baudelaire – , în afară de faptul că a fost unul dintre marii gânditori ai lumii acesteia, Poe a fost cel care mi-a ridicat la „înălţime cosmică” dragostea pentru poezie şi poveste, şi mi-a strecurat fiorii prozei fantastice (romanul ştiinţifico-fantastic, fiind şi invenţia sa). Fără demersurile sale în proză, Dostoievski şi Kafka (bunăoară), în literatura absurdului, n-ar fi existat, pentru că de pe tărâmul sufletelor moarte al poeziei, pe tărâmul de basm al poveştilor noastre, nu-i decât o filosofie a compoziţiei, prin care atitudinea lui pentru poezie e una din cele mai moderne interpretări.. Iar dedublarea lui, exemplară. Se înţelege, că, muzica – atunci când se combină cu o idee care produce plăcere – este poezie, aşa cum gândea el, iar ideea, fără muzică, este proză. Citisem (cândva) „Biografia Literaria”, unde Coleridge afirma că un poem trebuie să-şi atingă scopul, în plăcerea imediată şi nu în adevărul celor rostite, ceea ce mă contrariase la acea vreme. Coleridge, însă, nu punea nicio clipă la îndoială inspiraţia poetică. La vremea când îl citeam, nu-i dădeam dreptate, pentru că, aşa credeam pe atunci. În creaţia poetică, puneam mai presus intuiţia poetică, precum matematicianul, în răceala demonstraţiilor sale. Dacă stau şi mă gândesc bine, Poe relua, de fapt, firul gândurilor lui Coleridge din acel enunţat principiu al plăcerii. Abia când l-am descoperit, mult mai târziu, pe A. Rimbaud, am înţeles care poate fi tonul cel mai adecvat pentru transmiterea impresiei de Frumuseţe în poezie. La Rimbaud „mi s-a părut amară”. La Poe, frumoasă, prin „tristeţea ei”. Şi, n-am fost de acord (la vremea aceea) cu afirmaţia lui Tudor Vianu, care spunea că visul ne permite trăiri poetice prin asumare (specifice acelei eliberări şi echilibre, notate de Aristotel) – la cei care recepţioneză arta – întrucât, a vorbi despre un catharsis al viselor, este o simplă analogie poetică. Asta, pentru că poezia nu exprimă, ci creează – ritmic – Frumuseţea, care e elevaţie. Dintre cele două porţi, deschise mie către poezie, am înţeles că se doreşte o poartă către altceva, poate un paradis refuzat, poate o logică a sugestiei. Înţelegem, însă, că poetul american acordă o mare însemnătate tehnicii şi mijloacelor de compoziţie. Orice basm care se respectă, începe cu „a fost odată”. Vedeţi: doar folosirea cuvântului „odată”, în poezie, cum ne şi trimite la basm? „Într-un regat lângă mare, pe care/Poate că ai să-l cunoşti într-o zi,/Trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”… Şi, uite aşa, povestea ei, continuă şi azi, făcând parte din viaţa fiecăruia.