22. Povestea Omului-de-ocară, continuă.

Şi acum, câteva cuvinte necesare Omului-care-scrie Liviu Ioan Stoiciu), despre Omul-de-ocară (din: „Încurcătură de minte”): Patroclu i se înfăţişase lui Ahile, după moarte, întreg şi nevătămat. Ba, chiar vorbindu-i: „Dormi şi de mine uitata-i cu totul Ahile? ...De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă”. (Iliada). Omul-de-ocară nu are în conştiinţa sa, această ipoteză a prezentării sufletului în „chiar trupul său dinainte”. Ce scria LIS, într-un poem, despre fantomele sufletului? Să vedem: „De ce inventase oare bunica/mea fantomele? Nişte omuleţi verzi care ieşeau dintr-o /ciudată apă”. (Cântec, din vol. „O lume paralelă”). Vasile Beldiman, personajul lui Mircea Eliade din povestirea „Ghicitor în pietre”, spunea: „Sunt oameni care citesc în stele sau drojdie de cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în pietre...”. Pentru că, omul, niciodată nu se aşează la întâmplare în faţa pietrelor care îi atrage privirea, şi-l face să şovăie cu gândurile, dinaintea lor. E ca o spovedanie nemărturisită, şi nici măcar, dorită. O mărturisire a sufletului care nu comunică deloc cu trupul celui din care se desprinde, cum zicea LIS în versuri. Sau, ceea ce Omul-de-ocară, simte şi el, ca Beldiman din povestirea sus amintită: „Astea s-au întâmplat cumva, au să se mai întâmple a doua oară întocmai...”. Măi să fie! „Adică, eu sunt reâncarnat într-un corp şi am venit cu o memorie anterioară?” – se întreabă Omul-de-ocară. Vom asculta căzând în gol, cuvinte... cum ar fi spus Ion Caraion: „din noi în noi, ceţos comunicante”. Abia apoi, o să-şi îngroape toate secretele.