De câte ori mă înfăţişez dinaintea mării, nu uit să privesc în cele patru zări ale punctelor cardinale cunoscute şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi i-a scos în calea copilăriei pe: E. A. Poe cu al său „regat lângă mare”, unde „trăia odată, de mult, o fată/Pe nume Annabel Lee”; pe E. Hemingway cu a sa nuvelă „Bătrânul şi marea” – spunându-ne tuturor – că „un om poate fi nimicit dar nu înfrânt”; apoi pe H. Melville, explicând de ce cântecul de ultim rămas al căpitanului Ahab, care se jeluia în plin ocean, va rămâne emblematic prin cuvintele sale jeluitoare: „M-ai tras pe sfoară! M-ai tras pe sfoară!” – şi – nu în cele din urmă, cum pot eu a-l uita pe R. L. Stevenson? Nici un adolescent nu-i poate ierta gestul (fie şi scriitoricesc) de a-l arunca pe bietul Jim Hawkins în grozăvia acelei mări misterioase, printre acei piraţi cu cântecul lor halucinant: „Cinşpce inşi pe lada, lui/Io-ho-ho!/Lada căpitanului”. Şi, cum să nu te cucerească unul care rosteşte atât de simplu: „dacă lucrurile merg până la spânzurătoare, atunci ştreangul e pentru toţi, auzi?” Iar după ei, au venit apoi alţii, care au împânzit zările şi amintirile mele. Am început să citesc „Veneticii” şi impresia mea este că Ion Lazu este un foarte bun observator cu un vigilent simţ al detaliilor. Mi-am notat asta în mod expres şi cred că va trebui imediat să caut în „Himera literaturii” – de acelaşi autor - (o notiţă în acest sens) ceva în legătură cu asta. Ştiu că există. Imaginea bătrânului lăsat în urma căruţei, la Ciobârciu, m-a pus pe gânduri. Când am înţeles, că-n gestul său, bunicul Papa, nu vorbele celor de care se despărţea, poate pentru totdeauna, ar fi vrut el să reţină în căuşul palmei, ci pe Vera cu ai ei cu tot, am realizat că, doar Şolohov avusese puterea sugestiei de a ne face să ducem instinctiv degetele la gură şi să ne sfârtecăm unghiile, de ciudă. Sunt convins că înaintând în lectura acestei cărţi (venite atât de târziu pentru mine), voi avea surprize mari. Dar, vedeţi cum Dumnezeu le orânduieşte pe toate? Ea a sosit la mine printr-un gest rar întâlnit între scriitori. Trimisă prin poşta română. Acelaşi simţ al detaliilor îl întâlnesc, când citesc notele sale de călătorie de pe blogul domniei sale, în descrierea de la Neptun şi în sonetele care întregesc atmosfera mării. Cum spunea în „Himera literaturii”? Citez: „Arta nu poate ieşi decât din mulţimea detaliilor... din descrierea migăloasă a lumii” (mi se pare că-l cita pe Th. Mann). Dar, de la acest autor, am învăţat că „scrisul este cea mai însingurată meserie din lume. Şi cea mai grea”. Nici eu, nici cititorul, nu trebuie să uităm asta. Pentru că, uitaţi în această pustiitoare singurătate, scriitorul moare cu fiecare cuvânt scris. Chiar şi Dumnezeu, la Facerea Lumii a uitat, din păcate, să-i dea ca bonus câteva vieţi în plus. Târziu însă, i-a făcut, cumva, dreptate: i-a dat viaţă veşnică, abia după moartea sa. Aşa se întâmplă, când: „în Valea Umbrii,/Dacă umbli/Zorind spre Eldorado” nu te alegi cu nimic în timpul vieţii. Cine înţelege asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu