Cum îşi aşteaptă femeia, iubitul din războaie, aşa nu poţi trăi fără temeiuri, nici cât poţi privi înainte sau înapoi, până nu priveşti în tine însuţi. Acum 15 minute, m-am despărţit de prietenul meu Marin Ifrim, care m-a uimit: darul său, o carte cât psaltirea de groasă („Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui Ion Rotaru, plus, a sa Antologie de poezie „din capitala mondială a anonimatului”, Ed. Tipo Moldova, 2011), dăruită unor „vizitatori” din Transilvania, a însemnat, cât jurământul sincer rostit de Magwitch (zis Provis) din „Marile speranţe”: „Dacă moartea se ascunde în sperietoare, atâta pagubă, n-are decât să iasă la lumină ca s-o înfrunt, şi atunci o să cred în moarte, dar înainte, nu!". M-a întrebat într-o doară „de ce nu mai fac pe sticla lui LIS comentarii”. Nu contează în viaţă decât un singur amănunt „să înveţi să pierzi”, cum spunea Cioran. Veşnicia se atinge numai prin voia lui Dumnezeu. Sufletele noastre au fost create dinainte de a ne naşte. Avem ceva în plus de zis? Dacă nu o spui la timp, mai bine alege tăcerea, spunea bunicul căutând să zidească în mine cuvintele Marelui Temut. „Noi doar le dăm lumină. Trăsnetul care le va rostogoli, e cu totul altceva”, îmi dădea el de înţeles. Cei care caută peste tot misterul, încă n-au pătruns cuvintele până în esenţa lucrurilor. Soarele cunoaşterii, e de abia la începurturile înţelegerii noastre. Pierzând legătura cu această înţelegere, pierdem şi ceea ce Homer numea „Patima care-i mai dulce ca mierea” şi se strecoară în pieptul Omului, şi „creşte ca fumul”. Cine îmi va răstălmăci profeţia lui Ahile, singurul în care am crezut şi mai cred?: „Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiţi să ne-ntoarcem/Iar înapoi rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte” (C. I, v.58-59). Ţie, Homer, mă închin! Abia am aflat, în aceste discuţii avute cu prietenul Marin Ifrim, că nu pot fi singur printre cuvinte, decât în mijlocul cititorilor care mă caută. „Ce valoare are un om?” – se întreba controversatul Ion Caraion. Închipuirile, Doamne, au risipit atâtea amnare şi cremene în a face lumină în acest „întuneric” al vremurilor, încât nici păpuşarul ori privighetorile – „prea veghetorele” – scenei libere şi cerului, de la Shakespeare până la Ionesco, nu-mi ştie a pune dinainte, alt cântar cu care îi vom analiza lui Irod, straiele cu care Salomeea punea pecete pe buzele poeţilor în încercarea lor stupidă, de a o demasca. De pe Acropole (aflat în Grecia), mă uimise, stânca aceea crescută din senin, în mijlocul Atenei, numită Lyicabettus. În Iliada, C.13, v. 132-135, Homer amintea câte ceva despre această isparvă a zeiţei Atena. Nu-mi venea să cred ochilor. Vorba lui Sorescu: („La început m-am dus acolo/ca simplu nudist privitor de rând/Şi priveam aşa într-o doară „dincolo” ). Nu e de mirare, că, Marin Sorescu este unul dintre cei mai citiţi şi înţeleşi poeţi, astăzi. Poetul împărţea corăbiile cu care se naviga în poezie, distribuind iluziile nescesare solicitanţilor. Astăzi, cineva crede (după mintea lui), că va împărţi premiile Nobel ca pe nişte pomeni unora şi altora. Cortina cu care ni se dezvăluie nouă, un Cărtărescu plăsmuit în apa tulburată de critica vremurilor dominate de diavol, pare a fi trasă de mâna nebunului strecurat de Shakespeare în sonete, şi căruia Sorescu îi împrumută vorbele, ferecându-le în geamantanul vărului său. Poetul (român) care va fi destinat acestui premiu, cu un şoim pe umăr va intra în cetate, dacă va mai intra cineva după Nichita. Iar noi, îi vom auzi, stârnite din pliscul acestei formidabile păsări, injuriile: „Du-te dracului... du-te dracului de prost”. Să nu mi se spună mie, acuma, că poetul nominalizat (admis fără loc) „se face că n-aude nimica”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu