Mi-ar fi plăcut să intru în dialog (pe blogul poetului Dorin Tudoran) cu cel căruia îi citeam pe vremuri în „Luceafărul” (1980?), versurile din „Să fii prinţul”; „Pasărea lyră”; „Iertarea mai târziu”... de pe vremea când „soarele devasta pieptul unui taur celebru”. Mirela Roznoveanu, care mi-a fost „naşa” debutului meu în Tomis (1972) nu a mai publicat acel pamflet scris de mine, prin care poetul mi-ar fi putut da o replică, obligându-mă să intru în dialog. Îl citesc, totuşi, pe blog. Poemul dedicat lui Marin Preda, îl citisem integral, în „Pasaj de pietoni” ediţia 1979. „Cântec de trecut Akeronul”, mă vindecase de melancolia poeţilor care puseseră un „ultim pariu cu vremelnicia” (Levitaţie întreruptă). „Cântecul de sfârşit”... „Şi dacă”... „Cântecul nuielii!”... „Cântec de demult”... au însemnat bucuria mea (în anii aceia: 79-80), de a sări într-un picior... Dar, cel mai mult (fiind născut pe malul mării), strigam orizontului: „şi marea, cum spuneai, marea/simţ pierdut al cărui zeu va fi fiind?” Ce ani! Acum „coboară amurgul în cârjele lui de sticlă”. Nu mă luaţi în seamă: „asta e lectura devorantă pe care o faci tu lumii astăzi”. Plânge şi acum „bunicul ăsta al meu”, al tău, al vostru, al neamului ăsta, care nici nu mai ştie a plânge pe ascuns. „Eu am povestit toate acestea/din următoarele motive:/din când în când/în visele mele de noapte/apare acest bătrân/care a fost bunicul meu” (Dorin Tudoran: Câteva episoade neromanţate din viaţa bunicului meu). Tu cititorule, ai ochi bătuţi de ploi de privighetori, dacă nu înţelegi cum poetul, i-ar fi dedicat patriei, tocmai, un cîntec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Am spune ca Slavici, în povestirea sa „O viaţă pierdută”: „...moş Mărian şedea pe ladă, jălind patruzeci şi unu de ani din viaţa sa”. S-a spus că autorul „Gurii satului” nu avea darul umorului. O, ce foaier de gânduri se deschide de aici... Din fraza pe care tocmai am citat-o, înclinăm spre un autor reflexiv şi moralist, cu alte cuvinte un autor grav. Din păcate, Dorin Tudoran, tocmai îşi închisese blogul când eu am vrut a intra în dialog. Literatura nu a pierdut nimic. E ca şi cum am fi pe malurile unui ţărm şi am privi spre orizont. Şi, ce aud? Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt. Ce Homer, ce Vergiliu, ce Horaţiu? Ivan Turbincă, nu era decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod, dar, clipa aceea l-a costat nebunia de a învăţa alfabetul scriitorului de geniu. Un alfabet, în care, numai şi semnul crucii, va rămâne adânc scrijelat în cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu