„Într-o bună zi, voi pieri fără urmă, ca paznicul farului de lângă Aspinwall, mi-a mărturisit (într-una din vizitele nocturne) Omul-de ocară”. Nu mă gândisem până acum, la această ciudăţenie a sa: că, după atâtea dezamagiri, iată, era „mereu plin de încredere şi nu-şi pierdea niciodată speranţa că toate se vor îndrepta în bine”, cum scria Sienkiewicz despre Skawinski, paznicul farului. – „De ce nu mi-ar fi şi mie hărăzit un destin încoronat cu laurii suferinţei? că, tot se lăuda Cioran, că la el până şi în suferinţă, vremea trecea odată cu el în măreţia eternităţii. Omul-care-scrie, îmi mărturisea scriindu-mă, că s-a eliberat prin scris de un rău existenţial funest. Dar, vezi, Doamne, cât sunt şi eu de strâmtorat, precum Ieremia? Lăuntrul meu arde şi, Omului-care-mă-citeşte, puţin îi pasă că aici se vorbeşte despre viaţă şi moarte. Totul, însă, e pus pe acest talger al destinului. Spun, apoi scriu, şi iarăşi spun, până o să mă audă şi surzii... „fiindcă eu vreau să trăiesc. Fiindcă nu vreau ca soarele mâine dimineaţă, să răsară fără noi”. Iar tu, criticul meu, ştii că, după ce spusese toate astea, dinaintea Nadiei, din „Insula” lui M. Sebastian, se lăsase cortina. Ei, bine! Eu, Omul-de-ocară, tot trag de cortina asta din douămiişiceva încoace. Chiar nimănui nu-i pasă de spectacolul meu? Numai tu, unul singur, să fi rămas neclintit în faţa teatrului meu, „ghicind/în plumb topit/cuvintele...”? Seneca îşi tăiase venele în baia romană, dar sângele lui umple şi azi biblioteca. Cuvântul e acum ca sângele, dar, prins între mine şi Omul-care-scrie, tu, criticul meu, nu poţi lucra la mântuirea mea şi nici măcar să-i ajuţi pe ceilalţi să lucreze la mîntuirea lor, nu ai cum. Cabala, despre care începusem a mărturisi câte ceva, îmi tot spune mie că „o să ne aflăm şi noi norocul”, precum spuneai tu, că zisese şi Axinia, din „Donul liniştit”. Cu speranţa asta, cred, vom intra împreună în literatură. Eu, ca exponent al individului agresat de univers, tu, ca cel care-şi vinde la capăt de pod, cam ce a mai rămas prin tolba unuia ca Ivan Turbincă”. – „Ei, bine! Şi, Omului-care-se-scrie, lui, care îi este locul în toată această poveste care ne priveşte pe amândoi? Doar n-o fi un vrăjitor amânat, să ne întindă mereu capcane şi să ne întreţină numai pe noi în aceste exerciţii de visare?”... Ceasornicul de la Aspinwall bătuse miezul nopţii, iar el (în locul paznicului de far), nu-şi părăsise încă locul din vârful turnului. „Jos la picioarele lui marea cânta” – scria Sienkiewicz despre celălalt. Bătea darabana lângă far? Auziţi şi voi cum bate? „Bă, cine bate, nu/e tata, e/înaintaşul/în literatură, care bate darabana, cu degetele, a pustiu, ia ascultă”. (LIS: ochiul fără apă).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu