42. Adevărul, de după spusele părintelui Zosima.

Imaginea celor petrecute în senatul României, cu ocazia debarcării lui Mircea Geoană din funţia de preşedinte al senatului (cu însuşi M. Geoană,. vorbind pentru ultima oară în calitatea sa de al doilea om al statului), m-a trimis cu gândul la episodul accidentării lui Marmeladov din „Crimă şi pedeapsă”. „- De ce râde neghiobul acela”, spunea Katerina Ivanovna. Aştept momentul în care va răsări din acest popor, cel care ne va lumina pe toţi, cum i se spusese părintelui Zosima, de către o femeie din norod (din alt roman dostoievskian): „Mi-ai luminat inima, taică”. Zosima e un Iov postum. Înţelegem că acestui norod contemporan, i se pregăteşte soarta lui Iov. Dar, vai de acei care se erijează în Dumnezei judecători. Adevărul, va dăinui chiar şi după linşajul acestor zile, care au cocoşat spinarea poporului meu. Nu arunc cuvinte mari! Dar, uneori, cuvintele au acea bucurie lăuntrică, de a revitaliza în noi, cam ceea ce simţim că înseamnă sâmburele Adevărului.Da, cuvintele au o putere magică atunci cînd cel care le aşterne pe hârtie ori le rosteşte publicului larg, le caută, şi le înţelege rostul. Dan Puric este şe el, unul dintre aceştia. I-am citit cărţile şi, aud cum şi alţii nu se dezlipesc din faţa televizoarelor atunci când actorul apare pe micul ecran. Nu m-am dus pe stadioane să-i ascult viforniţele pledoariei sale, din teama de a nu mă aprinde la cremenea vorbelor sale. Dan Puric îmi aminteşte însă de rugile argheziene din psalmi: „Ruga mea e fără cuvinte/…Nu-ţi cer nimic. Nimic ţi-aduc aminte”. Adică, de un alt Arghezi, decât cel cunoscut din pamflete. „Ceva” (arghezian) răzbate şi din rosturile sale prezentate publicului pe acele stadioane ori săli de teatru. „Vrea să-mi fie stăpân şi să slugăresc la maţele lui, eu care nu m-am băgat rândaş nici la boierul meu”, scria Tudor Arghezi în 1943, în vestitul pamflet intitulat „Baroane”. Şi, Dan Puric, ne atrage atenţia asupra celor care ne conduc şi stau călare pe saci de bani sau a celor care au adus în ţara mea doar „cârdurile de ciori” care, se ştie, mare prăpăd fac în semănăturile ţăranului rămas uitat în câmp cu braţele ridicate doar la cer. Vorba lui are însă ceva din „frumuseţea” evlavioasă a cronicilor. Doar Marin Ifrim, în tabletele sale, din „Jurnalul de…”, i-a preluat „peria de sârmă” cu care Arghezi îşi lucra pamfletul, izbutind să strecoare otrava îndoielii până şi în insul însuşi al celui tabloidizat, spre deosebire de LIS, care în tabletele sale îmi aminteşte de lecţia lui Juvenal, pentru că, deşi scrisul său ţâşneşte dintr-o indignare, în poezie părăseşte repede acest prag metafizic ştiind mai bine ca alţii că nu este suficient să fii indignat pentru a fi poet. Am recurs în acest comentariu la cele trei ipostaze ale scrisului actual, pentru că, din păcate, mulţi alţii ne ocupă timpul şi nu reuşesc prin scrisul lor să iasă din concertul scîrţâitorilor. Şi din păcate, nici noi nu avem a câştiga vreun „alt rost”, decât a ne alege, din cele scrise de ei, cu nimic.