Când se aduce vorba despre Panait Istrati, mă gândesc la urmaşul său în arderea trăirilor prin cuvinte, Fănuş Neagu, la tot ce au însemnat ei pentru mine, dar mai ales, ca şi voi, sufăr pentru soarta Chirei Chiralina şi a lui Codin. Mă urmăresc şi în somn, rândurile autorului, la tânguirile Chirei: „Ah, biata inimă omenească! Cu ce uşurinţă se avântă pe făgaşurile bucuriei. Cât suntem de orbi!”. Cum, de altfel, nu-mi iese din cap, imaginea lui Codin, mort pe prispă, iar mama lui Anastasia, cu o lumânare de cinci parale în mână „îl privea cum priveşti o râmă”. Glasul lui Codin mă trezeşte înainte de a cădea pradă coşmarului din vis: „Ah, frate Adrian, ce mare lucru să te iubească un om!”. Nu-i aşa? Nici nu ne dăm seama cât pierde literatura noastră, când, astăzi, ne prefacem cum cei doi brăileni, nici măcar nu au existat. E trist. Un amic, mi se confesa pe blogul dumnealui, despre tot ceea ce însemnase primul său dialog cu cititorul cu nume necunoscut. Vorbea Saharei, fără nici o speranţă de a gasi calea spre oaza vreunui dialog. I-am spus: („Vă înţeleg. Aşa începe totul, după cum se rostea într-o povestire, M. Eliade. De la un om spre altul mereu spre altul, amară-i pâinea pe ţarina unde neamul acesta şi-a îngropat fii, iar urmaşii acestora va trebui să le dea glas prin cele scrise. Plecăm mai departe, asemeni lui Rimbaud, cu pumnii înfipţi în rupte buzunare şi întrebarea argheziană: „Unde ne ducem? Cine ne primeşte?”. În curând totul o să se lămurească, ca în noaptea destăinuirilor din „Fraţii Karamazov”, dintre stareţul Zosima şi „oaspetele de taină” Zinovie. Tot mai înmormântată ţărâna neamului acesta, au vrut-o ei; poetului însă nu-i poţi strânge beregata ca acelui piţigoi captiv într-o colivie. Cu atât mai mult, celui care vede şi scrie despre toate acestea”). Cânde iubim cu adevărat viaţa, orice muncă (chiar de sisif) nu ne-ar părea zadarnică, oricît ar fi ea de grea. Cine nu iubeşte viaţa, mare prăpastie va deschide sub acoperişul său. Trei momente ale memorie mele, mai pot umple golul care s-a deschis aici. Isus, sacrificându-şi viaţa din iubire pentru toţi, Sonia Marmeladova din iubire pentru cel pe care a mizat că-l va mântui de crima comisă, şi Don Quijote care şi-a risipit viaţa pentru o iubire imaginară. Sunt trei momente, asupra cărora încă se mai poate reflecta. De aici încolo, lumea, acum se naşte, acum moare, cioranian, dar în legile fireşti ale trezirii continue din somnul materiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu