1. Întâmplarea ce urmează, am auzit-o de la scriitorul critic Ion Roşioru, la Hîrşova , în cadrul unei întâlniri cu cei câţiva scriitori de la revistele Helis, Slobozia şi Ex Ponto, Constanţa. Era după zavera lui Tudor Vladimirescu, când de teama represaliilor, nu ţi se deschidea poarta, nici atunci când (mai ales la miezul nopţii) vreun drumeţ oarecare cerea insistent şi, ca un ultim şi disperat gest, găzduire. Era o iarnă rece, cu ninsori învolburate, de rătăceai lesne drumurile cunoscute. Într-o astfel de noapte, Franz Liszt şi câţiva prieteni, rătăciră drumurile, iar caii, le purtară săniile înspre marginile Imperiului. Şi, mult după miezul nopţii, alaiul cu acei rătăciţi ai sorţii, ajunseră într-un sat din Transilvania. La prima casă, mai acătării, au descins a bate cu putere în porţile mari, ca să ceară găzduire peste noapte. Într-un târziu, li s-au deschis porţile şi, după ce gazdelor li s-a adus la ureche povestea acelei rătăciri la miez de noapte, ciudaţii musafiri au fost conduşi în salonul de oaspeţi. Atât prietenii, care-l însoţeau în acea escapadă pe muzician, cât şi Liszt însuşi, nu şi-au dezvăluit identitatea. În timp ce prietenii îşi dezmorţeau siluetele îngheţate lângă şemineu, Liszt s-a îndreptat spre un colţ al salonului, unde trona un pian ce făcea notă distinctă în decorul acelui mobilier de epocă. A urmat o uvertură improvizată pe moment, de „necunoscutul” picat la miez de noapte în acel colţ de ţară străină, la care, gazdele au asistat neclintite. După aplauzele meritate, gospodina româncă, s-a dus la necunoscutul care mulţumea enigmatic pentru aplauze şi i-a spus: „Dar, ştii, domnule, nu cânţi rău! Aţi face ceva audienţă, dacă aţi şi studia câte ceva, în domeniul muzicii!”. Povestea, mi-a fost transmisă cu mult timp în urmă, fără ca cel care îi depăna firul, să simtă, că-n fiecare ascultător, vibrează câte un spiriduş atins de geniul unei astfel de întâmplări, care la rându-i, va bate şi el cândva la o poartă oarecare. Nu povestea în sine contează, cât, momentul când povestea te va înfăşura cu magia mesajului său.
2. Cea de a doua întâmplare, am reţinut-o în memorie, încă din copilărie, redată de bunicul meu şi intersectată acum cu cele citite în cartea lui Viorel Frâncu, referent al bibliotecii V.Voculescu din Buzău. Drumurile românilor şi bulgarilor s-au intersectat de nenumărate ori pe parcursul istoriei. Bunicul îmi povestea că, de unul singur, făcuse bani frumoşi din comerţul cu sare prin ţinuturile Cadrilaterului, ştiut fiind că, în Bulgaria nu există sare. Caii şi căruţa bunicului ajunsese chiar foarte cunoscută prin acele locuri. Bunicul povestea cu mult farmec despre acele drumuri făcute pentru negoţ. Sigur, acum, domniile voastre, să nu credeţi că avea şi talentul lui Frâncu, cel care ne farmecă în carte, cu acea minunată descriere a unei inspirate călătorii (şi imaginară, şi documentată dintr-o vastă bibliografie) prin ţara vecină. Bunicul, de, le mai înflorea, ori că, voit, dorea a ne speria cu unele poveşti auzite de la bulgarii întâlniţi în cale, de mi-au rămas şi acum în memorie, întâmplări petrecute la prag de seară cu vestitele cete de cîrjalii, ce nu de puţine ori l-au lăsat cu buzunarele golite. Dar, la rândul lor, unii dintre bulgari, în drumurile lor prin ţara noastră, au oprit prin meleagurile noastre pentru tot restul vieţii. Până la mijlocul sec. al XX-lea, se mai putea auzi (spun cronicile), între gureşele precupeţe buzoience ascunse în spatele mormanelor de morcovi, arpagic, varză, mărar şi pătrunjel, expresii precum: dobăr den, dobre doşli, blagodarea etc… Conform datelor statistice din Cartografia oraşului şi jud. Buzău, întocmită în 1838, din totalul meseriaşilor din Buzău, 320 dintre coloniştii bulgari de aici, consemnaţi ca nedajnici, se declarau a fi grădinari - (după Viorel Frâncu, vol. „Grădina cu bulgari”, p. 37). De la ei am cunoscut noi: braga preparată din mei şi zahăr şi salepul. Dar, cel mai mult, erau cunoscuţi ca producători de zarzavaturi. Este drept, bulgarii au umplut un gol în agricultura românească; zarzavagii bulgari figurând în calitate de specialişti. Numele străbunicului meu, Stoenciu Cicu, a fost menţionat pentru prima dată în cartea lui V. Em. Galan „Victoria de la Oltina ”, menţionat ca refugiat bulgar. În memoria lui, mi-am permis a consemna şi cele de faţă.
3. Cea de a treia întâmplare la care am fost martor, mi-a fost prilejuită de poetul Ion Lazu, cu ocazia acelor descrieri de pe blogul domniei sale a concertului din ediţia „Festivalul George Enescu, 2011” , ce a avut loc la Ateneul Român. Prin labirintul poeziei şi al muzicii clasice nu rătăceşte prea multă lume. A vorbi despre poezie şi despre muzică, e ca şi cum ai deveni deodată vrăjitorul care ţine focul în mâinile sale şi doar prin atâta, şi tot îşi uimeşte publicul. În cazul poeziei, uimirea e cu atât mai acaparatoare pentru cititorul ei, cu cât ea se împleteşte armonios cu muzica. Un Garcia Lorca, un Rimbaud, un Esenin sau Bacovia (doar câteva nume găsite în clipa asta, pe arcuşul timpului), îmi apar în faţa ochilor ori de câte ori privesc la Marele Vrăjitor (dirijorul vreunei orchestre), cum se confundă cu visele noastre ori risipeşte deasupra instrumentiştilor, lumina furată ninsorilor, cu bagheta lui misterioasă. (Vă felicit d-le Ion Lazu, pentru surprinderea acelor Clipe Unice din cele două seri Enescu!). Noi, cititorii domniei sale, rămânem doar condamnaţi la mirare. Pe vremea studenţiei aveam abonament la Ateneu. Şi, sacrificam puţinii bani trimişi de acasă, pentru mângâierea inspinată a sunetului răspândit în sala Ateneului. Dezamăgitoare a fost însă, clipa, când voind a-i oferi fratelui meu, venit în vizită la căminul studenţesc de atunci, o seară nemaipomenită la Operă (se juca Rigoletto de Verdi), l-am auzit într-o pauză (mersese până la marginea balconului şi aruncase de acolo o privire, în jos, spre sală), spunând: „Măi frate-miu, da-s mulţi! Înseamnă că le place!?”. Dar, poate, asta e viaţa adevărată. Cea care are de toate. Risipei de ecouri ale instrumentelor de atunci, i-a venit rândul, risipa de cuvinte, acum. Poate că aşa e şi în viaţă. O uşă deschide altă uşă. Până într-o zi, când nu vom mai şti unde am pus cheia. Nemurit este cel care ştie să asculte, ca şi cel care ştie să redea, şi să nu pună punct vreodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu