Am primit doar un singur telefon cu privire la comentariul de final asupra Omului-de-ocară din povestirea lui LIS: „Toate ca toate, mi s-a spus, dar, nu văd legătura cu Pip din „Marile speranţe”. Cum aşa? În umbra lui Pip eram doar eu! (Am mai precizat): „Şi mi se părea că aud paşii urmăritorilor săi în fiecare vâjâit de vînt şi în fiecare agitaţie a frunzelor în copacii de sub fereastră. Uneori chiar aş fi jurat că cineva ciocănea în uşa de la intrare”. Spiritul Omului-de ocară, despre care am tot scris, trimisese spiritului meu aceşti soli, care voiau a-mi transmite mie, că totul se întâmplase aievea şi dacă aş fi fost un pic atent, întâmplările acestea se petrecuseră sub acelaşi acoperiş cu mine. Dacă vântul şi ploaia ar fi dus cu ele, aceste gânduri, fiţi convinşi că v-aş fi povestit varianta mea (o ca şi uitată, întâmplare din copilărie) cu omul găsit în cimitirul satului natal (ca în Marile speranţe), cerându-mi un leu, pentru o peniţă, de toc de scris. L-am crezut nebun, dar, înspăimântat de figura celui care îmi întindea insistent acea peniţă, am întins mâna, am luat obiectul şi într-o clipă de derută – din partea amândorura – am fugit mâncând pământul. Ajuns acasă, am îngropat peniţa de toc (ceva mă îndemna să o fac), şi după asta, multă vreme, am uitat întîmplarea. M-au urmărit după aceea, cuvintele ocnaşului ajutat de Pip în cimitir: „Tu n-ai aşteptat ziua asta aşa cum am aşteptat-o eu; nu te-ai pregătit pentru ea aşa ca mine”. Mi-am zis, atunci, că prea trăiam din cele citite prin cărţi. Nu ştiam să fi pus un pariu cu literatura pe atunci. Şi, astfel, şi acum, după atâţia ani. Nu-i vina mea (i-am spus interlocutorului meu): gândurile domnişoarei Havisham cu privire la Pip, nu fuseseră decât un vis. Estella, pesemne, nu-i era sortită. Dar mie? Ce îmi oferise această povestire? Trăiam şi eu, un vis, revenisem din el? Îmi aduc aminte, cum, peste ceva vreme, am dat la o parte ţărâna de pe locul unde îngropasem peniţa aceea şi am descoperit-o roşie, ca încinsă de flacără. Am bătut cu piciorul asupra gropii până am obosit. Ceva urla în mine şi nu ştiam de ce. Imaginea aceea m-a urmărit de-a lungul vieţii. După ce am citit toate cărţile de poezie, scrise de LIS, am putut făcu uitată şi îngropată definitiv în memorie, acea întâmplare. Pentru că, întâmplarea, abia de acesată dată, avea o motivaţie suprarealistă. După această discuţie, interlocutorul meu a tras următoarea concluzie: „Cred că de mâine, voi citi din nou „Marile speranţe” şi-l voi căuta prin biblioteci pe LIS”. Pariul cu literatura fusese deja câştigat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu