Aud în mine, ca într-un vulcan în clocot, toate cuvintele care nu vor să moară, cuvinte ce mi-au sugerat primul comentariu despre Mircea Geoană, un cavaler trimis neînzăuat pe câmpul de luptă. El vroia pentru sine, locul dintâi, ca să ajungă deasupra tuturor. A sfârşit prin a ne striga în faţă: „Trageţi tovarăşi!”, drept strigătul său de luptă. L-a ajuns din urmă jalea din colbul patriei sale, situată pe hartă, la Dăbuleni. Ne aflăm aproape de comicul de optică al ilustrului cavaler al Tristei Figuri, Don Quijote, cel care chiar credea în lupta sa cu morile de vânt, ca pe o luptă pe viaţă şi moarte cu giganţii (partidului?). Cine ştie ce colţ uitat al gândului îmi inspiră mie acum, imaginea unui Raskolnikov, dintr-o altfel de „mărire şi pedeapsă” care nu rodeşte alte gânduri în masa cea mare a figuranţilor de pe pagina autorului de geniu. Parafrazându-l pe Cioran, putem concluziona că, nimic nu mai poate mângâia poporul acesta, dacă, până în ziua aceasta Mare (de jale şi deznădejde), Isus, încă nu a auzit de noi. Ne vom pronunţa şi noi (asemeni lui Ippolit din „Idiotul” lui Dostoievski) afirmând despre un alt personaj, că acesta nu mai are timp să se îndrepte. Da! E greu să lupţi contra acestei idei duble, domnule Geoană! Dedublarea dinaintea căreia ne-a pus acest personaj, e precum mărturisirea diavolului, de a ne face nouă tot mai multe pronosticuri exacte. Îl vom urmări de acum încolo, ca pe un alt sfânt Gheorghe, trimis pe pământul acesta, să biruie reptila din visele unui popor tras la remorcă, de-un Gulliver pripăşit şi el peste noapte, pe lângă tronul cuvenit unui rege.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu