Abia ajuns acasă, încerc să-mi aştern aceste gânduri, care nu au nicidecum forţa de a sintetiza ce s-a întâmplat la Adjud cu ocazia lansării: 1) Volumului “Pe prag (Vale-Deal)” şi “Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, dar pot sugera cititorilor acestui blog “atmosfera” unei zile, de 03 noiembrie 2011, ce nu are cum să nu rămână în istoria literaturii, măcar prin prezenţa unor distinşi iubitori de literatură. Şi, mă refer aici, la cei care au asistat la acele splendide recitări de poezie LISiană, datorate unor eleve de liceu, care şi-au meritat aplauzele celor prezenţi în biblioteca de la Adjud. “Acum, când spectatorii au plecat la casele lor/întregi ca miezul de nucă/în sală întunericul întoarce/capetele spre candelabru” (Marin Ifrim: Verva putreziciunii/ din vol. Fotografii cu cântec, 2001). Încep să înţeleg cum nu se vede poezia, spunea M. Ifrim: „alte cuvinte vin să ia locul/altor cuvinte”. Ascultându-l pe Adrian Botez (în expunerea despre poet, îngeri peste îngeri, înălţând alte niveluri templului pe care l-a gândit) îţi spui, că poetul nu-i decât o vioară atârnată în ştreang, cântând în neştire. Mi-e teamă că mi-a ajuns veşnicia la margine. Nu spun care margine. REFLECTĂM asupra celor spuse de LIS: „ Şi o singură/dată în viaţă e mult/să fii trimis”. Atârnăm de Dumnezeu pe un fir de aţă. Cuvintele poetului sunt întâmpinate cu teamă de acei critici interzişi dinaintea calului troian al poeziei suprarealiste. Paul Spirescu, a îndrăznit critic, să atragă atenţia noastră, prin sintagma cioraniană, care ne spune nouă, că, paradisul iluziei într-o altă cale a poeziei (sugerată de antivorbitori, despre poezia LIS), nu dezvăluie alte mistere, după corolarul blagian, până la Liviu Ioan Stoiciu, care ne introduce în tainele ce leagă cele două lumi paralele din existenţa fiecăruia, când totul era după Hölderlin, de nespus. La care, poetul de faţă i-a răspuns, liniştindu-ne pe toţi cei de faţă, că nu crede în profeţia celor care deja consideră că, după această carte (Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei), va fi tratat de critica noastră cotemporană ca şi cum s-ar umbla cu o ceaşcă de porţelan. Voi fi (mi-am spus) paratrăznetul celor pentru care, nesimţirea va trece din lung în lat, dar de mă voi opri aici, sunt o făptură de deplâns. Poezia, de după Liviu Ioan Stoiciu, cere o altă lume şi o altă cale în poezie, asta e sigur!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu